În vântul acela, în toată mişcarea din jur, ochii lui păreau insensibili,reci, fără să exprime vreo emoţie. Nici fericire, nici plictiseală, nici tristeţe, nimic. Erau cu totul şi cu totul goi. Inexpresivi.
Şi ea, ea stătea lângă el, părând fericită, mulţumită, ca şi când el ar fi fost un trofeu. Şi cine ştie ce gândea despre ea, despre el, nu conta prea mult. Erau acolo, împreună.
A fost oarecum uşor să îi vadă aşa. :)
Noroc cu oamenii ăştia care te mai înveselesc. De-aia îi iubesc, pentru că pot să fiu adâncită în 12412 de şerveţele uzate că ei tot reuşesc să mă facă să râd. Cred că aşa sunt ei, mai speciali.
Irina îmi spune reguli pe care ar trebui să le respectăm amândouă,deşi ştim prea bine că niciuna nu le va respecta. Sau îmi dă poze cu fundul lui Nadal şi atunci chiar uit de tot.
Diana îmi spune verde-n faţă tot ce crede şi, deşi ar trebui să mă deprime, mă amuză seriozitatea ei şi, uneori o mai ascult.
AnaL mă face să râd cu tot cu ostropelul ei, cu toate glumele ei la care "dacă nu râzi, n-ai viaţă"
PinguL mă binedispune imediat cu câte vreo poză de cine ştie câţi ani (pe bune, nu ştiţi ce efect au? =)) sunt atât de amuzante,)
iar Lalaaaa mă face să mă simt ca o retardată cu planurile ei jalnice. Dar apoi râd ca imbecilaaaa, 2 sau chiar 3 săptămâni.
Şi Daviiid,evident,care este atât de drăgălaş şi adorabil şi n-ai cum să nu îl iubeşti. :">
Mulţumesc pentru că existaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu