Neterminată.

Ei doi.
Au fost. Acum nu mai există "ei". Există "ea" şi există "el".

Se întâlnesc, după ceva timp. Ca prieteni şi nimic mai mult.
Râd, se simt mai bine ca nicicând, fără să işi dea seama că povestea lor va continua, mai bine sau mai rău. Se ţin în braţe, infantil, se pupă copilăreşte pe obraz.
Amândoi se simt incredibil şi ar vrea să oprească timpul în loc doar pentru ei. E ca şi când au rămas numai ei doi şi nimeni nu îi aude.
Pleacă, fiecare cu ale lui. Pe drum, se gândesc unul la celălalt şi nu se mai pot scoate din minte unul pe altul. Fetei îi vine o idee. I se pare că totul capătă din nou sens.
De ce să renunţe tocmai acum, când şi-a dat seama cât îl iubeşte ? De ce să accepte ideea că îl poate pierde chiar când îl poate avea ?
Îl sună, îi spune "Te iubesc." şi îi închide. Ce va urma?
Numai ei ştiu...

Şi totuşi, simte că a fost o tâmpenie ce a făcut.
Cu ce drept să îi spună "te iubesc", când el probabil a uitat-o de mult ?
Ah, ce cretină trebuie să o creadă.
Îl scoate din viaţa ei aşa cum a intrat : uşor,lent, pe nesimţite.
Şi într-un final, va râde din nou şi îşi va da seama că el nu va mai fi acolo.
Şi atunci, va şti să se bucure din nou pentru orice lucru mărunt. Mai intens, mai frumos.