Cum am învăţat să fumez.

Cu toţii ştim că nu e permis, că deranjează oamenii, că te face să cunoşti străini deosebiţi.

Bineînţeles, ţigara mi-a devenit şi mie "prietenă" încă din clasa a 5a când, împreună cu minunaţii mei colegi, am hotărât să fumăm după ore.
Eu trebuia să aduc o ţigară iar Maria alta. A doua zi, eram vreo cinci puştani îngrămădiţi în baia de la parter a şcolii. Stăteam în cerc şi ne uitam fascinaţi la un Kent lung (thank you granny for this :)). Nu ştiam nici măcar cum să ţinem bricheta în mână. De aprins am îvăţat repede. Problema a fost aprinderea ţigării.
Nu mai ţin minte exact cum, dar am reuşit să reupem filtrul şi să tragem din ţigară fără el. Nu pot spune decât că a fost îngrozitor, m-am înecat, am tuşit (ca şi ceilalţi, de altfel, care au făcut pe vitejii şi au început să râdă de mine :)) i love you guys) dar a fost şi fascinant, fumul cenuşiu care se ridica în baie, care îmi intra în nări şi în plămâni, mă captiva complet.
În fine, s-a sfârşit destul de rapid experienţa din baie, acum urma cea de pe garajele ponosite din spatele Primăriei.

Aceiaşi oameni, stând în acelaşi cerc, de data asta cu un Vogue mentolat în faţă (mulţumim mama Mariei). Acum ştiam cum să ţinem ţigara, ştiam cum să o aprindem. Împreună simţeam că putem învinge lumea. Fumul ne ajungea direct la creier, eram euforici, eram detaşaţi de tot ce se întampla.

Pot spune că prima mea experienţă "fumătoare" a fost mirobolantă, chiar dacă peste 3 zile a urmat un scandal monstru din partea tutror profesorilor şi a dirigintei (încă nu sunt sigură cum a aflat, Ţăpeanu le-a zis, nu?). Dar, surprinzător, mama nu m-a certat, mi-a spus doar că nu e bine ceea ce fac şi că, dacă vreau să fumez, măcar să fiu fată deşteaptă şi să nu fumez la şcoală. :)) Aşa mamă, mai rar.

Anyway, important este că am fost cu ei şi ca împreună am trecut prin tot ce a urmat după.